Diversitate, nediscriminare, interpret

Pe scurt

Legea cere ca orice activitate din sistemul de probațiune să se desfășoare fără discriminare și ca informarea să se facă într-o limbă sau un limbaj înțeles de persoană. Lecția distinge stereotipul de prejudecată și de discriminare, apoi arată ce prevede legea despre interpret. Obiectiv: lucrul fără clișee și respectarea dreptului la înțelegere.

Stereotip, prejudecată, discriminare

Practică profesională (nu este lege): cele trei noțiuni sunt folosite ca trepte.

• Stereotipul este o idee simplificată, gata făcută, despre cum „este” sau „face” cineva.
• Prejudecata este o atitudine, de regulă negativă, formată înainte de a cunoaște persoana.
• Discriminarea este comportamentul: o deosebire de tratament care are la bază astfel de idei sau atitudini.

Ordonanța definește discriminarea ca orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege (OG 137/2000, art. 2 alin. 1).

Ce spune legea despre nediscriminare

Activitatea de probațiune respectă drepturile și libertățile fundamentale și demnitatea persoanei (L252 art. 3 și 4). Art. 5 prevede că orice activitate se desfășoară fără nicio discriminare pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel. Lista a fost verificată pe textul consolidat la 10.05.2024.

Art. 9 alin. 1 cere adaptarea intervenției la caracteristicile individuale, nevoile persoanei, risc și circumstanțele fiecărui caz. Practică profesională (nu este lege): tratamentul egal nu înseamnă tratament identic; două persoane cu nevoi diferite pot necesita abordări diferite, iar diferența se justifică prin nevoi și risc, nu prin apartenența la un grup.

Verificarea presupunerilor

Practică profesională (nu este lege):

• Se separă ce este observat de ce este presupus.
• Se întreabă persoana, în loc să se completeze golurile cu ipoteze.
• Se verifică informația din mai multe surse, pe cât permite dosarul.
• Se notează în dosar faptele, nu impresiile despre apartenența la un grup.
• Se evită generalizările despre grupuri; fiecare caz se judecă individual.

Aceste aspecte privesc, printre altele, genul, religia, orientarea sexuală, dizabilitatea și limba.

Interpretul și dreptul la înțelegere

Informarea cu privire la natura și conținutul principalelor acte se face într-o limbă, respectiv un limbaj pe care persoana îl înțelege, prin traducător și interpret autorizat sau interpret de limbaj mimico-gestual, când persoana nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima (L252 art. 11 alin. 1–2; L253 art. 11 alin. 1). Costul se suportă din bugetul de stat, nu de persoană: L253 art. 11 alin. 1 trimite la bugetul Ministerului Justiției, iar HG 604/2016 art. 6 alin. 1–2 precizează, pentru persoanele aflate în executarea pedepselor și măsurilor din art. 1 lit. d)–f) și art. 23 alin. (1) lit. a) din L253, bugetul Direcției Naționale de Probațiune (pentru celelalte măsuri, alin. 7 menține bugetul Ministerului Justiției). Regulamentul adaugă și mijloace sau formate adaptate de comunicare pentru persoanele cu dizabilități care le afectează înțelegerea.

• Cetățenii români aparținând unei minorități naționale sunt informați în limba maternă, la cererea persoanei (L252 art. 11 alin. 3; L253 art. 11 alin. 2; HG 604/2016 art. 6 alin. 2).
• Informarea poate fi făcută și de un consilier care cunoaște limba sau limbajul, cu acordul persoanei (L252 art. 11 alin. 4; L253 art. 11 alin. 3).
• La prima întrevedere, consilierul întreabă în ce limbă preferă persoana să comunice, prezintă posibilitățile și consemnează într-un proces-verbal (HG 604/2016, art. 6 alin. 4–5).

Practică profesională (nu este lege): rudele sau apropiații nu se folosesc ca interpreți, deoarece pot filtra, completa sau ascunde informații, iar relația cu ele poate afecta confidențialitatea.

Ce reține cititorul

• Art. 5 din L252 interzice discriminarea în orice activitate de probațiune și enumeră criteriile.
• În practică, stereotipul și prejudecata pot duce la discriminare dacă se transformă în tratament diferit.
• Informarea se face într-o limbă sau un limbaj înțeles; interpretul autorizat este plătit de stat, nu de persoană.
• Minoritățile naționale au dreptul la informare în limba maternă, la cerere.
• În practică, presupunerile se verifică, iar rudele nu sunt interpreți.

Exercițiu

„Presupuneri pe care le verific”: cinci exemple fictive de presupuneri (de exemplu: „nu înțelege româna pentru că vorbește cu accent”; „nu vrea să colaboreze pentru că evită privirea”; „nu are nevoie de sprijin pentru că are venituri”; „va accepta orice spune ruda care îl însoțește”; „nu poate respecta programul pentru că are o dizabilitate”). Pentru fiecare se notează: ce se observă, ce se presupune, cum se verifică, ce ar însemna un tratament adaptat, nu diferit din prejudecată.

Temei legal

• Legea 252/2013, art. 3 și 4: drepturi și libertăți fundamentale, demnitate, viață privată.
• Legea 252/2013, art. 5: nediscriminarea și criteriile enumerate.
• Legea 252/2013, art. 9 alin. 1: adaptarea intervenției la persoană.
• Legea 252/2013, art. 11: informarea într-o limbă înțeleasă, interpret, minorități naționale, consilier care cunoaște limba.
• Legea 253/2013, art. 11: informarea persoanei care nu înțelege româna, interpret plătit din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiției.
• HG 604/2016, art. 6: aplicarea art. 11, plata prin bugetul DNP (alin. 1–2), întrebarea despre limba preferată.
• OG 137/2000, art. 2 alin. 1: definiția discriminării.