De ce se ajunge aici: cum explică științele sociale comportamentul infracțional

Pe scurt

Practică profesională (nu este lege): articolul prezintă, pe scurt, principalele explicații sociologice ale comportamentului infracțional, așa cum apar în Manualul de probațiune din 2008. Sunt teorii și nu norme juridice. O explicație ajută la înțelegerea unui parcurs și la identificarea a ceea ce se poate schimba, dar nu reduce responsabilitatea pentru faptă și nu definește persoana. Lecția a-05 a introdus ideile de bază; aici ele sunt aprofundate.

Societatea și locul: Școala de la Chicago și anomia

Cercetătorii Școlii de la Chicago au observat că, în orașele care cresc repede, comportamentele infracționale se grupează în anumite zone, unde controlul comunității slăbește și normele sunt foarte diverse. Manualul notează limita: nu toți locuitorii acelorași zone încalcă legea, deci locul nu explică de unul singur.

Durkheim a folosit primul, în sociologie, termenul de anomie: o stare de dereglare normativă, apărută când societatea se schimbă brusc (criză, război, dar și creștere rapidă a bunăstării) și normele nu mai orientează comportamentul. Merton a reluat ideea: tensiunea apare când între scopurile culturale (de exemplu prosperitatea financiară) și mijloacele legitime de a le atinge intervine o neconcordanță. El descrie cinci adaptări: conformitatea, inovația (scopul acceptat, mijloace ilicite), ritualismul, evaziunea și răzvrătirea. Manualul menționează și critica: explicația este foarte generală.

Grupul: asociere diferențială, conflict de norme, subculturi

Sutherland arată că un comportament infracțional este „învățat” social, în contactul și comunicarea dintre persoane și grupuri, nu dobândit și nu simplu imitat. O persoană ajunge să încalce legea când argumentele favorabile încălcării devin mai numeroase decât cele care o susțin. Sellin adaugă ideea conflictului dintre norma legală și norma grupului de apartenență.

Cohen a descris subculturile delincvente: grupuri ai căror membri simt blocate căile legale spre bunurile și valorile sociale și își creează reguli proprii. Thrasher și Whyte au studiat bandele și grupurile de adolescenți din cartier, unde, potrivit lui Whyte, comportamentele se preiau prin imitare și învățare de la ceilalți.

Reacția socială: etichetarea

Becker susține că devianța nu este o calitate a actului, ci rezultatul aplicării unor reguli și al unei etichete de către alții. Lemert separă devianța primară (încălcarea normei) de cea secundară, care urmează după ce reacția oficială fixează persoana în rolul de „deviant”. Garfinkel observă că sancționarea cu închisoarea reduce toate rolurile persoanei (părinte, vecin, cetățean) la unul singur. Manualul reține și critica: aceste teorii privesc mai ales efectele reacției, nu cauzele faptei.

Practică profesională (nu este lege): etichetarea nu înseamnă că fapta este fără importanță. Ea arată că reacția comunității poate închide oportunități (muncă, relații) iar, în anumite circumstanțe, o implicare mai redusă este mai eficientă.

Deriva și neutralizarea

Matza descrie deriva: multe persoane oscilează între comportamentul convențional și cel infracțional, amânând decizia, fără să rupă cu valorile societății. Sykes și Matza arată că, pentru a-și diminua vinovăția, persoana își găsește justificări (cele cinci tehnici sunt în a-05). Manualul notează că nu este clar dacă justificările apar înainte sau după faptă.

Motivație, inhibiții și constrângeri externe

Rob Canton, în capitolul din manual, propune o lectură practică: pentru ca o faptă să aibă loc, trebuie să existe motivație, să fie depășite inhibițiile interne (teamă, rușine, conștiință) și să fie depășite constrângerile externe (încuietori, supraveghere, rezistența victimei). Modificările de mediu (iluminat, vizibilitate, proiectarea locuințelor) acționează asupra constrângerilor externe; activitatea consilierilor de probațiune vizează motivația și, în mare parte, întărirea inhibițiilor interne, de exemplu prin conștientizarea efectului faptei asupra victimei și a familiei.

Alături de motivație, manualul vorbește despre abilități și oportunități: lipsa unui loc de muncă sau a educației limitează alternativele. Factorii din copilărie sunt corelații, nu cauze.

Desistarea: ce ajută persoana să renunțe

Desistarea este încetarea comportamentului infracțional. Potrivit manualului, mulți renunță și fără ajutorul probațiunii, adesea după schimbări importante în viață, precum o relație stabilă sau un loc de muncă, și prin modul în care înțeleg aceste schimbări. Factorii sociali sunt adesea decisivi.

Rolul explicațiilor în practică

Practică profesională (nu este lege): teoriile descriu contexte și procese; fapta și răspunderea pentru ea rămân ale persoanei, iar o teorie nu se aplică unei persoane concrete ca etichetă.

Ce reține cititorul

• Teoriile sociologice explică contextul: normele care slăbesc, grupul, accesul la mijloace legitime, reacția celorlalți.
• Potrivit manualului, comportamentul infracțional este un comportament învățat.
• Etichetarea poate reduce oportunitățile și întări un rol negativ.
• Motivația, inhibițiile interne și oportunitățile sunt cadrul practic cel mai folosit în probațiune.
• Desistarea este un proces, sprijinit de relații, muncă și de felul în care persoana își înțelege schimbarea.

Temei legal

Articolul nu este normă: teoriile de mai sus sunt conținut științific, din manual, nu drept în vigoare. Singura legătură juridică:

• Legea nr. 252/2013, art. 2 alin. (2): activitatea de probațiune se desfășoară în interesul comunității, pentru reabilitarea socială, diminuarea riscului de noi infracțiuni și creșterea siguranței în comunitate.