De ce se ajunge aici și ce se putea face altfel

Pe scurt

Lecția este despre știință, nu despre lege: criminologia studiază de ce unele persoane ajung să comită fapte penale. Explicațiile ajută la înțelegerea parcursului și la identificarea a ceea ce poate fi schimbat, dar nu scuză fapta și nu reduc persoana la „caracter”. Obiectiv: cunoașterea explicațiilor simple, a celor cinci „scuze” frecvente și a factorilor care ajută o persoană să se oprească.

Practică profesională (nu este lege): ideile de mai jos sunt teorii și rezultate de cercetare, folosite în probațiune ca instrumente de înțelegere. Nu sunt reguli juridice.

Nu există „făptuitor înnăscut”

Ideea că unele persoane se nasc predestinate infracțiunii (trăsături fizice, „stigmate”) a fost respinsă de cercetare: aceleași trăsături apar și la persoane care nu comit infracțiuni. Comportamentul se formează în timp, prin experiențe, relații și contexte. De aceea poate fi și schimbat.

Factori de risc și factori de protecție

Un factor de risc este o circumstanță asociată cu o probabilitate mai mare de implicare în infracțiuni; un factor de protecție lucrează în sens invers.

• Risc: copilărie dificilă, educație întreruptă, șomaj, lipsa unei locuințe, anturaj cu modele infracționale, probleme de sănătate sau consum problematic.
• Protecție: familie sau relații stabile, școală, loc de muncă, modele pro-sociale, abilități de rezolvare a problemelor.

Esențial: factorii sunt o corelație, nu o cauză. Mulți copii expuși la riscuri nu ajung niciodată în fața instanței, iar un factor de risc nu justifică o faptă.

Învățare socială și presiunea grupului

Potrivit teoriei asocierii diferențiale (Sutherland), comportamentul infracțional se învață în grupuri, prin comunicare. Riscul crește când o persoană aude mai des argumente favorabile încălcării legii decât argumente împotriva ei. Presiunea grupului, dorința de apartenență și norma grupului, diferită de norma legală, pot cântări mai mult decât regulile.

Cele cinci tehnici de neutralizare

Sykes și Matza descriu cinci modalități prin care o persoană își diminuează propria vinovăție:

1. negarea responsabilității: „n-am avut de ales”;
2. negarea răului: „n-a pățit nimeni nimic”;
3. negarea victimei: „a meritat-o”;
4. acuzarea acuzatorilor: „toți fac la fel, și polițiștii”;
5. invocarea unor loialități superioare: „am făcut-o pentru familie sau pentru prieteni”.

Recunoașterea acestor replici, la sine și la alții, este primul pas spre asumarea responsabilității.

Etichetarea și devianța „fixată”

Lemert distinge devianța primară (încălcarea însăși) de cea secundară, care apare după ce persoana este etichetată oficial și începe să se vadă prin eticheta respectivă. Eticheta poate închide uși (muncă, relații) și poate face mai probabilă repetarea. Responsabilitatea pentru fapte rămâne; ideea este că reacția comunității contează.

Ce ar fi putut preveni

• educație și un loc de muncă, care aduc structură și rutină;
• modele pro-sociale în locul celor infracționale;
• prevenție situațională: iluminat, vizibilitate, avertizarea potențialelor victime;
• intervenții asupra gândirii și comportamentului (de exemplu programe cognitiv-comportamentale), care urmăresc schimbarea modului de a gândi și a reacționa.

Eficiența fiecărei măsuri nu este cuantificată aici.

Desistarea: cum se opresc oamenii

Desistarea este oprirea din comiterea de infracțiuni. Mulți se opresc, adesea fără intervenții speciale, prin relații stabile, muncă și felul în care își reinterpretează propria viață. Mesajul este dublu: responsabilitate pentru ce s-a întâmplat și oportunitate pentru ce urmează.

Pentru viitorii consilieri

Practică profesională (nu este lege): eticheta și devianța secundară servesc drept instrument de reflecție, nu de justificare: consilierul își verifică propriile prejudecăți și evită să confirme o identitate negativă. Un cadru util este motivare, abilități, oportunități: consilierul susține motivarea, dezvoltarea abilităților și crearea de oportunități. Distincția dintre risc și nevoie și responsivitatea intervenției (adaptarea ei la persoană) se reia în lecția B-28.

Lege (nu practică): consilierul adaptează intervenția în funcție de caracteristicile individuale, nevoile persoanei, riscul de săvârșire a unor infracțiuni și circumstanțele particulare ale fiecărui caz (Legea 252/2013, art. 9 alin. 1).

Ce reține cititorul

• Nu există „făptuitor înnăscut”; comportamentul se învață și poate fi schimbat.
• Factorii de risc și de protecție sunt corelații, nu cauze și nu scuze.
• Cele cinci scuze (negarea responsabilității, a răului, a victimei, acuzarea acuzatorilor, loialități superioare) se pot recunoaște și reformula.
• Eticheta poate fixa un rol; muncă, relații și modele pro-sociale ajută desistarea.

Exercițiu

„Cele cinci scuze”: șase replici fictive, la care se recunoaște tehnica folosită:

1. „Nu aveam de ales, nu mai aveam bani.”
2. „Oricum are asigurare, nu a pierdut nimic.”
3. „Dacă nu mă provoca, nu se întâmpla nimic.”
4. „Toți fac la fel, și polițiștii, dar pe ei nu îi ia nimeni.”
5. „L-am ajutat pe prietenul meu, nu puteam să-l las.”
6. „N-a fost vina mea, așa m-a învățat lumea.”

Apoi, pentru fiecare replică, se scrie o reformulare responsabilă, de exemplu: „Am ales să iau banii, deși existau alte variante, și răspund pentru asta.”

Temei legal

Lecția nu se sprijină pe un text de lege pentru teoriile prezentate; ele sunt criminologie și practică profesională. Legătura cu legea:

• Legea 252/2013, art. 2 alin. 2: activitatea de probațiune urmărește reabilitarea socială, diminuarea riscului de noi infracțiuni și siguranța în comunitate.
• Legea 252/2013, art. 9 alin. 1: consilierul adaptează intervenția la caracteristicile, nevoile și riscul persoanei.